ok, am scris poezia asta la un antrenament de imaginatie pentru Revista de Povestiri, dar cum ei nu au publicat-o, cred ca pot sa o pun eu aici. (later edit. m-au si publicat, pe site 🙂 wohoooo )
Un melc lăsa in spate, o urmă de vise uitate.
Iar in punga ce in mană-o ţinea, o pisică mică, speriată stătea.
Aproape uitase de ea.
Privea in faţă, în gol, mergând prin întuneric domol
Şi-şi cânta.
Un descântec intona, ca un pick-up stricat
Pe acelaşi şanţ rămas blocat.
Mergea lin şi agale, apatic,
Nu-l animau nici frunzele, nici vântul simpatic.
Mergea de mult şi aproape că uitase
De ce şi de unde plecase
Privea în pământ, la picioare,
la asfaltul mereu la aceiaşi culoare.
O furnică-i trecu înainte,
urmată de familionul cuminte.
Curioasă privi spre uriaşul molatec,
cum plimbă o pungă şi vise în spate.
Dădu o tură – inapoi şi-mprejur- şi-ncercă să meargă în pasul lui
Obosi.
Adidaşii şi-i opri. Şi suflând adânc îi şopti:
„Uriaşule, dragă, unde te duci de nu contează când ajungi?
Şi de ce mergi pe seară şi nu aştepţi soarele să apară?”
Molateca fiinţă râse-n surdină
„Eu nu aştept soarele să vină, el singur mă prinde din urmă
Şi vântul asemeni, şi chiar şi ninsoarea,
Un singur lucru caut – ploaia.
Iar ea fuge de mine, cu tunete, fulgere, lacrimi, suspine.
Aşa că mă plimb pe drumuri agale
Sperând ca din timp în timp, ploaia să-mi iasă în cale”.
Cuvinte împletite 