Category Archives: ce mai fac eu in timpul liber

Dragostea trece prin stomac

azi m-am despartit de piesa mea. Am schimbat numele personajelor si mi-am luat la revedere de la ea. De la Ana/Alexandra,  de la Gabi, Bogdan si toti ceilalti. Ca o usa prin care treci ca apoi sa privesti prin ea. Nu ma intelege gresit, e tot a mea, textul meu, scriitura mea (atat de intortocheata si detaliata, ca uneori Diana se opreste din citit se incrunta, repeta si asteapta sa inteleaga), insa nu mai sunt ea. A prins viata, s-a desprins de ea si azi e gata de inţărcat. Ana e eu si totusi eu nu sunt Ea.

dragostea-trece-prin-stomac1

La repetitie, o privesc pe Diana pe cand incepe. Strânsă de fiecare dată, parcă să nu îmi simtă nimeni prezenţa.  Eu ştiu povestea, de ce să o mai ascult odată? Citeşte, citeşte, citeşte. Ne oprim, îi explic o frază, zâmbesc nervoasă în timp ce trece peste pasaje la care mă gândesc “la naiba, nu vreau să se citească asta, îi spun Verei să scoatem”. E incomodă situaţia. Lectura mea citită mie. Cine naiba ar putea rezista la asta?

E viaţa mea, da,ştiu, am mai trecut prin asta, am mai citit şi ultima oară partea asta, chiar trebuie să o aud încă o dată? Prima repetiţie a trecut într-o respiraţie, nu ştiu când au ajuns la ultima parte şi cât a durat. “Ce va spune lumea de ea? cum li se pare altora?”. Azi e mai bine, corectăm fraze,ritmuri, îi explic expresii, situaţii.

“Bine dar aici nu se înţelege”, “îl reîntâlneşti? dar când l-ai mai întâlnit?” “da, hai că e bine”.

Râdem cu hohote la anumite scene, nu-mi vine să cred cât de mult râdem cu toţii, sper să nu îi bufnească râsul şi pe scenă, sau poate..?

Chimia dintre cei 3 e incredibilă. Nicu şi Diana – Ana şi Dan, eu şi …., nu mai ştiu unde e realitatea, unde textul şi unde sunt eu. E incredibil cât de bine i-a ales Vera, tonul vocii, frazarea, ticurile, energia schimburilor de replici, mă aruncă în seara aia când am ţipat la tine, când ţi-am zis să pleci, când plângeam pe pat, când zburam cu maşina. În faţa mea curge filmul, e filmul meu, aşa cum s-a întâmplat el, mă întreb cum îl vor vedea alţii. Dacă şi pentru alţii va crea starea asta. Uneori mă deranjează textele scoase, lipite astfel încât pentru cine aude textul prima oară să aibă conexiune.

“Trebuie inversat aicea, textul ăsta e înainte de despărţirea..”, “Nu, eu am înţeles aşa, e logic”, “e mai logic să prezinţi personajul şi apoi să…”, ah, da, personajul şi dramaturgul din mine se întâlnesc la jumătate, în timp ce aflu că pentru toată lumea e mai logică varianta ne-cronologică.

Bine, trecem mai departe…. 11 noaptea, repetiţia se termină şi ne programăm pe următoarea astăzi la 4. La Legere, în Piaţa Rosetti. Aşa se întâmplă când ai o piesă de teatru, repeţi inclusiv înainte.

Advertisements

“Daca ma intrebi de caravana, primul lucru care imi vine in cap este urmatoarea istorisire facuta ieri de o profesoara din scoala din Ocnita

“copiii astia nu au altceva decat scoala. e un sat in care majoritatea parintilor au plecat din tara la munca, copiii astia nu-si vad parintii decat cateva zile pe an si altceva in sat ce sa faca? cand ii intrebi iti raspund “merg la scoala”. sa faca ce? ca in afara orelor nu au ce, eventual joaca fotbal in curtea scolii, dar atat. de ziua mamei, unul din  copii, un baiat, anul trecut0, a inceput sa planga, asa, cu lacrimi mari. si cand l-am intrebat ce credeti ca mi-a spus? “eu am vazut-o pe mama doar 17 zile. de cand m-am nascut. 17 zile, le-am numarat eu. cui sa ii spun eu “la multi ani” si sa ii recit poezii?”.
17 zile. va dati seama?!. Pe mine una m-a impresionat. ce vorbesc? m-a socat. la 7-8 ani sa spui asa ceva, asta sa iti fie realitatea, mi se pare cam grav.
Dar asta e viata acolo si vorbind cu ei despre proiect, iti dai seama cata putere si dorinta sta in ei. Dorinta de a schimba ceva e reala, e in ei, nu e doar citat “de presa”, e mult mai mare decat in Bucuresti. Sunt mult mai constienti de ei si de ce se intampla in jurul lor, mai naturali si mai calzi, mai putin fatalisti (desi atitudinea asta creste odata cu ei,in ei ca in fiecare, implementata de profesori si sistem care le spune “nu poti face nimic aici, stai in banca ta”).
Copiii pe care i-am intalnit pana acuma sunt mult mai naturali, mai simpli si mai bogati prin asta, mai puternici, in esenta, ca altii din Bucurestii.Ii cladeste viata, cu probemele ei de acolo, din sat. Dar ei vor si stiu ca pot sa schimbe ceva. Si se exprima liber, clar, exact asa cum sunt ei, asta pana intervine intr-adevar vreun profesor cu zel care le spune “stai jos,sa nu pui vreo intrebare tampita, ca nu stiu ce patesti!”. iar mie imi vine sa mor, sa urlu si eu la profesor asa cum face el.
Ce vreau sa spun este ca in calatoria asta am descoperit din nou ceea ce stiam – ca la esenta, omul poate sa faca tot ce vrea, are puterea de a schimba lumea, e cald, “uman” – ironica asociere, stiu. Iar copiii astia (mai ales clasele mici) sunt expresia pura a acestui fapt: vor, pot, fac, gasesc idei, vad solutii la problemele din jurul lor, stiu cum pot rezolva. “Cum scriem proiectul, doamna?”, “unde semnez ca vreau?”, “si ce trebuie sa fac?”, “cand incepem?”. Nu vad bariere decat daca le desenam noi pentru ei. Iar unii din profesori asta fac, uneori chiar vehement. Si din nou ma gandesc cat de utili, nu,nu utili, mult mai mult… necesari, VITALI, suntem noi, cei care ii invatam sa aiba totusi incredere in ei, sa se exprime liberi; care credem in ei, nu ne pozitionam pe o treapta superioara de pe care sa le spunem “nu poti, vezi?”. Copiii astia (nu doar cei din provincie, ci majoritatea, indiferent de varsta, oras, sat, comuna), au nevoie de noi, iar faptul ca existam, ca mergem catre ei, ca le tinem traininguri sau prezentari in care ne jucam cu ei, ca vorbim de valori sau doar despre ei, ma bucura enorm. Ca suntem mai mult decat o mana de oameni, idealisti si atat, ca punem lucrurile in miscare si le facem sa se intample, asa cum ne dorim si pentru ei. “

textul de mai sus prezinta prima mea reactie dupa 2 zile in caravana SLA (Scoala lui Andrei) si este o “scrisoare deschisa” catre colegii mei din Scoala de Valori, alaturi de care, prin educatie non-formala, schimbam, deschidem oameni, perceptii, vieti.

and jump!

The rush, the fear. The wind through my hair.oh, god! breathe in, breathe out. like in a dream, I hear the instructions far away. “hands outside the bars. that’s right”. the line, the sky and the earth separated like in a storybook drawing. “don’t look down”. of course I did. I’m scared. I’m here, on the bungee jumping platform, barely breathing, barely thinking, with heart racing so hard it scares me even more. the chord is pulling me down, heavily bond to my ankles. “get closer to the edge”. the panic rises, I’m going there, the chord is heavier, it’s gonna take me down sooner than planned. what if I get hurt, what if I die. should I jump?

“I’m gonna say 3..2..1…jump. On jump you go. if you don’t go from the first time, you will not jump the second time. most of..” jump? I’m gonna die. the earth, the sky, the line, the chord pulling me down. “jump, jump”, the wind is blowing in my ear and my pores. every cell is open and aware. the noise on the ground is blurred but so clear. laughter, talks, jokes and “oh, my”. I feel like at the circus, with people passing by. what if I hit the metal? if I don’t jump right? what if…

“ok, I’m gonna let go now. you’re on your own.”. aa! Breathe in, breathe out, it’s like the whole air is not enough for me now. “hands out” – are you crazy, I’m gonna fall. “foot half outside the cabin”. breathe in, breathe out, in, out, in, out, in, out, looking down, a glimpse, metal in my palm, breathe in, out, wind, the weight,  chest up and down, in, out, “ok”. fuck! just that, no other thought. Fuck!. “ready?”. breathe in breathe out in out in out breathe breathe breathe..”2..1..jum…”I’m out, I dived. a second I’m not alive. I fly and it’s like my body is empty inside. aaaaaah! I scream.i open my eyes when the cord is pulling me up, fighting with gravity over me. Wow! I’m back up, and down, (brea…), and up and down, slower and slower, I’m shaking with tears in my eyes, I’m looking down, swinging and moving on, I’m screaming and feeling incredibly high. no fucking drug could do that! Image screaming and feeling alive. scream my heart out, the adrenaline rush makes me shake so hard that I fear I could fall from the bonds. I forgot to breathe, I’m just screaming, and laughing and trembling. breathe, I’m down, shaking from every little bone inside.

azi

…am nervi. nu stiu de ce, de la ce vin. Am vazut piesa Andreei Novac – despre tandrete, in timpul careia m-am cam intrebat ce feedback a primit in Irlanda, nu m-a prins, nu m-a purtat, m-a lasat in starea aia, in asteptarea aia, in vidul ala emotional.in golul ala in care toata lumea se intreba “si cand o sa danseze”.

dar nu stiu de ce. de ce am nervi, pe cine. am ajuns acasa scrasnind din dinti, din tample si incheieturile palmelor, zgariind pereti si asteptand doar o vorba sa rabufnesc.

nu a venit si cred ca era mai bine sa vina…

later edit: in ciuda parerilor aberante impartite pe facebook legat de ciotul asta de articol, l-am continuat si publicat in TATAIA. na!

azi am cantat

azi am cantat! pentru prima oara din clasa a 4a, in afara corului, eu..de asta data cu formatia. Am cantat cu Late summer la nocturna Incubator.

Si a fost minunat. Imi tremura vocea, am uitat cuvintele (la “what’s up”, can you believe that?), iar la final, piciorul stang batea ce ritm vroia el. probabil pe cel cardiac.Dar am cantat si a fost minunat.Si mai vreau!

Camera din viata ta

inchipuie-ti ca intri in camera asta…in camera de hotel, in viata cuiva. a unui cuplu de cam 30 de ani, cu mari pb de comunicare si acceptare a stadiului de decadere in care relatia lor se afla (multe cacofonii, imi cer scuze, poate imi gasesc timp sa le corectez candva).

Inchipuie-ti liftul, usa, camera,  invazia ta si a altor 5-6 oameni in viata asta, pe care deobicei o ascundem de lumea exterioara. Inchipuie-ti toate astea si pune-le in comparatie cu imaginea unei vizite obisnuite in casa cuiva. Se deschide usa. Gazda te intampina zambitoare, in nici cele mai bune haine, dar nici cele de casa, suficient cat sa arate bine si cocheta, dar fara sa intimideze; te invita in casa lor curata, cu mici detalii lasate pe ici pe colo pentru care isi cere scuze usor intimidata.. Inchipuie-ti acest cuplu in care jumatatile isi zambesc mai tot timpul, se alinta, se saruta, si se tachineaza.

Acum, da la o parte perdeaua si vezi ce se afla in Camera 1306. Usa nu se deschide complet, caci este blocata de un cuplu, la prima vedere, sado-masochist prin pozitia lor pe covor si panglica care le uneste in pereche mainile, picioarele si capetele. Te intampina aproape fara sa se uite la tine. Nici ei intre ei nu par sa se priveasca prea bine. Se misca, incet, ca niste papusi prinse in ata, trasi unul de celalalt in directii in care nici unul nu vrea sa mearga. te invita in casa cu tristete si sinceritate in privire, fara cuvinte.

Intri cu teama si, in timp ce intri te intrebi, de fapt ce cauti acolo, daca faci bine ca le intri in viata acum, aicea. Din momentul in care le-ai trecut pragul, distanta dintre tine si ei se estompeaza, le simti pasiunea, dorinta, nostalgia, fuga interioara si lupta, le simti durerea si lipsa. Te simti pe tine acolo, cu ei, in ei, in incaperea aia. Intri intr-un dans pe care simti ca l-ai mai dansat odata. poate iti dai seama cand si unde, sau poate e atat de adanc in tine, incat ai reprimat amintirea exacta. Ce se intampla exact in camera nu are relevanta, este descrierea unei vieti obisnuite, a unei relatii obisnuite ajunse la final, final de care nu ne dam seama, sau incercam cu obstinatie sa il ignoram si prelungim. O relatie in care ambii pleaca, fara sa se miste unul de langa altul, in care isi interpun oaspetii in momente delicate, in care zbuciumul interior este atat de puternic ca iese afara…fara, insa, sa-l afecteze pe celalalt. Este o relatie intre ziduri – zidul meu si zidul tau,… zidul ei si zidul lui,… ziduri care se aseaza fata in fata, se izbesc si se sfarma.

Este o relatie tinuta in teama…teama de altii, de nou, de ce se afla afara de usa aceea. Teama unui nou inceput si a finalului.

In ora in care te afli in vizita, povestea este pentru fiecare alta. Pentru ca abia vorbesc si lasa trupurile si mintile sa comunice libere, povestea lor se muleaza pe tine. Poti dansa, interactiona, poti rade, plange, atinge obiecte, pune muzica. Esti mai mult decat invitat, esti parte din camera aia. Si iti scri povestea ta, asa cum e ea, asa cum a fost, sau cum vrei tu sa fie. Poti sari pe pat, dansa in valiza, te poti tolani pe covor, trage perdeaua. poti iesi la o tigare in balcon, asculta discutii fara perdea in baie, canta si dansa singur, sau cu companie. Poti intreba sau cere, poti interactiona, poti mangaia, poti fi personaj in povestea lor si le poti schimba traiectoria sau poti sta spectator, in spatele geamului de sticla.

E viata ta, si o traiesti asa cum stii tu (mai bine) – interactionezi cu ea, o atingi, o mirosi, o schimbi, sau te uiti la ea de departe, cum trece pe langa tine. Asta e camera..ta.

Scrie despre tine

Creionul pe hartie. Ultimele corecţii. “Asta taie. Si asta.Citeşte acum”

Fuck! E ciudat să-ţi auzi vocea prin gura altcuiva. O bancă în semi-întuneric într-o curte. Pomi, o uşă care se deschide în colţul ochiului.  Priveşti foaia de pe masă, îţi vezi numele trecut acolo şi parcă nu e al tău. Viaţa ta în dansul literelor negre, în intonaţiile vocilor lor parcă nu mai e aceeaşi, parcă nu mai e a ta. E alta.

E o eliberare ciudată în a-ţi auzi textul citit de alţii. ei nu înţeleg emoţiile tale, nu se înneacă în aceleaşi momente, nu transpiră şi nu se bâlbâie când îşi aduc aminte stările. Pentru ei e o situaţie, o posibilitate, pentru tine e trecutul, mereu acolo, înscris undeva. Este o parte din tine şi, ca de fiecare dată când te deschizi lumii, îţi e frică de cum va fii interpretată. La fel şi nouă.

Suntem 4. 4 care, pentru prima dată, vom sta în public şi vom îngâna actorii, vom tremura odată cu paginile date, ne vom asculta pe noi, altfel.

Mâine citim, ascultăm, devorăm ceea ce Scriem despre tine, despre mine, despre fiecare din noi. Mîine, de la 19.00, la Green Hours, texte în lucru….