Category Archives: scriedespretine

Dragostea trece prin stomac

azi m-am despartit de piesa mea. Am schimbat numele personajelor si mi-am luat la revedere de la ea. De la Ana/Alexandra,  de la Gabi, Bogdan si toti ceilalti. Ca o usa prin care treci ca apoi sa privesti prin ea. Nu ma intelege gresit, e tot a mea, textul meu, scriitura mea (atat de intortocheata si detaliata, ca uneori Diana se opreste din citit se incrunta, repeta si asteapta sa inteleaga), insa nu mai sunt ea. A prins viata, s-a desprins de ea si azi e gata de inţărcat. Ana e eu si totusi eu nu sunt Ea.

dragostea-trece-prin-stomac1

La repetitie, o privesc pe Diana pe cand incepe. Strânsă de fiecare dată, parcă să nu îmi simtă nimeni prezenţa.  Eu ştiu povestea, de ce să o mai ascult odată? Citeşte, citeşte, citeşte. Ne oprim, îi explic o frază, zâmbesc nervoasă în timp ce trece peste pasaje la care mă gândesc “la naiba, nu vreau să se citească asta, îi spun Verei să scoatem”. E incomodă situaţia. Lectura mea citită mie. Cine naiba ar putea rezista la asta?

E viaţa mea, da,ştiu, am mai trecut prin asta, am mai citit şi ultima oară partea asta, chiar trebuie să o aud încă o dată? Prima repetiţie a trecut într-o respiraţie, nu ştiu când au ajuns la ultima parte şi cât a durat. “Ce va spune lumea de ea? cum li se pare altora?”. Azi e mai bine, corectăm fraze,ritmuri, îi explic expresii, situaţii.

“Bine dar aici nu se înţelege”, “îl reîntâlneşti? dar când l-ai mai întâlnit?” “da, hai că e bine”.

Râdem cu hohote la anumite scene, nu-mi vine să cred cât de mult râdem cu toţii, sper să nu îi bufnească râsul şi pe scenă, sau poate..?

Chimia dintre cei 3 e incredibilă. Nicu şi Diana – Ana şi Dan, eu şi …., nu mai ştiu unde e realitatea, unde textul şi unde sunt eu. E incredibil cât de bine i-a ales Vera, tonul vocii, frazarea, ticurile, energia schimburilor de replici, mă aruncă în seara aia când am ţipat la tine, când ţi-am zis să pleci, când plângeam pe pat, când zburam cu maşina. În faţa mea curge filmul, e filmul meu, aşa cum s-a întâmplat el, mă întreb cum îl vor vedea alţii. Dacă şi pentru alţii va crea starea asta. Uneori mă deranjează textele scoase, lipite astfel încât pentru cine aude textul prima oară să aibă conexiune.

“Trebuie inversat aicea, textul ăsta e înainte de despărţirea..”, “Nu, eu am înţeles aşa, e logic”, “e mai logic să prezinţi personajul şi apoi să…”, ah, da, personajul şi dramaturgul din mine se întâlnesc la jumătate, în timp ce aflu că pentru toată lumea e mai logică varianta ne-cronologică.

Bine, trecem mai departe…. 11 noaptea, repetiţia se termină şi ne programăm pe următoarea astăzi la 4. La Legere, în Piaţa Rosetti. Aşa se întâmplă când ai o piesă de teatru, repeţi inclusiv înainte.

o saptmana cat o mie sau haos minunat

nu stiu de unde sa incep cu saptamana asta. uitandu-ma in urma nu stiu nici unde a inceput ea si unde se termina. o saptamana perpetua, de invatare si descoperire, de eliberare si intruziune in mine, de scriere, pregatiri si cursuri, de descoperiri, incheieri si inceputuri.

2 joburi, oameni noi, straini every day, pregatire pentru un training pe care il tinem sapt asta, care incepe acum, pt copii de liceu, oamenii de la Scrie de care m-am indragostit din nou, Dor marunt si seri cu luna plina.

ImageE fain cand ai oameni misto langa tine, cand descoperi povesti si te descoperi pe tine. E fain cand cu aceiasi oameni poti sta la povesti langa foc, dar si munci fara oprire pe timp de zi, te poti antrena pentru un joc de actorie, dar si cere un sfat legat de o problema. Weekendul asta a fost o descoperire. A unui loc minunat, a unei echipe, a unei parti din mine.  Si pentru ca pare fals ce scriu acum (dau vina pe re-editare si intrarea in atmosfera de acasa), o sa pun copy paste textul trimis unei prietene:

“Am descoperit niste lucruri, am facut niste legaturi misto intre cauze si evenimente, am gasit tot felul de nereguli..nu stiu ce sa-ti zic, m-am indragostit de oamenii aia (din nou), am aripi si vise, si imi vine sa dansez, si ascult incontinuu piesa pe care ti-am trimis-o. Am decis sa ma intorc la dans contemporan la Costin Manolescu, tipul cu piesa de la inter, sper sa fie bine, am o colega de la Scrie care face la el si e minunat cand gasesti oameni care inteleg cat de minunat e dansul si care inteleg ce inseamna sa vrei prea tarziu sa te apuci de el. nu stiu daca are vreun sens ce ti-am tot scris eu aici, sunt intr-un cumul de cuvinte, idei, vise.
sincer, nu stiu cum imi lipesc eu viata, din bucatile astea faine din care mi-am alcatuit-o, cum sa o fac un intreg. nu simt ca ma scindez, dar imi e sa nu o fac.
haos e si in mine, dar unul minunat”

scrisul ca lectie de anatomie

Sentimentul ca nu sunt buna de nimic. Ca nu stiu sa scriu. Ca povestile celor din jurul meu sunt mult mai faine. Pixul care curge pe hârtie. Scrie practic fără mine, scoate cuvinte, gânduri, fraze pe care aproape că nici nu le mai gândesc. Scriem. Ne scriem. Lume aplecată peste foi şi caiete, gânduri încovoiate şi cuvinte răsfirate. Scrieţi, nu vă opriţi, chiar nici când nu mai ştiţi ce să scrieţi. Scrieţi chiar aşa „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai ştiu ce să scriu”. Chiar nu mai ştiu ce să scriu şi totuşi pixul fuge pe hârtie. Frică de mine, de cuvintele care ies fără frică, de ceilalţi, de poveştile lor ireale, frumoase, înduioşătoare, frică de mediocritatea mea ca scriitoare, de mediocritatea mea de viaţă. Amintiri, imagini, stări, ies la suprafaţă ca dintr-un borcan bine închis. Harta..conturul nostru cu gânduri şi fapte, amintiri şi păcate. Persoane din viaţa noastră. Vera ne trage de limbă despre unul sau altul, ne indică cum şi pe care să-l alegem. Suntem ca la lecţia de anatomie, deschişi…operaţie pe viaţă în construcţie, lectură la prima trăire. E ca şi cum atelierul ăsta e o zonă atemporală în viaţa noastră. O dată pe săptămână ne oprim, intrăm aici şi ne uităm şi ne analizăm vieţile, le căutăm defectele, conflictele, petele şi luminile, bucuriile şi lacrimile, ne uităm în urma noastră, la paşii noştri şi îi reconstruim. Analizăm, scriem, descifrăm. Săpăm în @scriedespretinemintea noastră ca nişte arheologi în căutarea dinozaurilor, găsim evenimente pe care le credeam uitate, găuri negre în zone pe care atunci credeam ca nu le vom uita vreodată. Ne speriem de sentimentele noastre, ne ruşinăm de faptele noastre, ne arătăm umani şi reali. Totul e real, chiar dacă pentru a face atelierul ăsta ne întoarcem la trecut, este atât de prezent şi aici că uneori e ireal.O bulă atemporală unde trăim prezent în ipostaze imaginare, unde recreăm viaţa noastră şi a celorlalţi, unde ne deschidem urechile şi sufletele, unde ascultăm, învăţăm să privim, să preluăm stări, să le transformăm. „heya ma hemo”. Sărim. dăm mâna. Alexandra. Olivia. Mihaela. Pluta. „bat din palme”. Interpretăm. Recreăm. Ne aruncăm. Respirăm. Respirăm altceva decât viaţa agitată şi oraşul ăsta gri. Respirăm viaţa adevărată, oameni vii şi calzi, lumină şi viaţă. Fereastră. „Ada, arată-ne tu cum se face”. Răsete. Emoţii. Cuvinte. Citim. Aplauze. Interpretare. Vise. O scenă. Un ciclu de viaţă. Nervi şi frustrare. „hai, că nu suntem la grădiniţă aici”. Scriem. Iar scriem. Citim. Trăim. Astea deja nu mai sunt ipostaze imaginare. Sunt vieţi de oameni. Oameni pe care îi ai lângă tine, pe care îi ştii şi îi simţi de câteva luni.