Category Archives: pagini de jurnal

words from the inner mother – writing meditation

I want to tell you something about life
About the dreams you hold inside
About the ups and downs, about the age and theft of
Years.
Of dreams went broke and left behind.
I want to tell you all…and something nice.
To sing a song along with it
That you can buy on isle 5.
I want to tell you all there is
Of love and hope, of hope and dreams
Of reaching out and going deep
Of holding your hand out into the cold hoping it would catch a drop.
I want to tell you something nice
of birds and songs that come alive
Only when you smile
Of songs that turn you into birds
With wings and `wanna play’s` into their eyes
With feathers of gold.
I want to tell you something more
Don’t give up on your dreams and go
Cause you don’t need to say it more
But the look in your eyes when you think of it – no matter that “it“ is – is incredible and luminous
I want for you to know it all
to tell you all and hold you long
To keep you all
Safe and confident, to do it all
To not take blame or shame along.
I want to keep you safe and warm
So you can dream
and hatch your hopes
to grow your wings
as strong as a bow
(that’s funny, cause bowing doesn’t come with wings)
and clear as fog.
I want to hold you space so close
but yet so loose and form your sacred place to grow
I want to tell you something more
Your dreams, your hopes, your love for songs
Is there, still warm, just waiting for a note to go
Across the sun, the yard, the sea
Across the Opera of Me.
I want to tell you this and more
I love your song and love you more
So go my child. Be brave and play
Play with your voice
And go away.
Don’t worry cause you’ll let me go
I’ll be here still, holding it all,
I’ll love you more than you can know
And happily keep shining on
For you, for me, for all of us
For all that needs to come on out

2416_colibri

What i really need you to know is this
There is no right or wrong
No yes or no
There’s only this… this moment here
This second when you’re breathing in.
And even this, right now, is gone
So what i really need to know…
Just go, don’t need to know it all
Just fall and go
Go up the hill and down the road
Rise up from bed and try again
And go where you never thought you might go

Let this be the year – Wild writing exercise

Let this be the year of love
Let this be the year of love. For each other, for another, for a cat or stray dog in the streets.
Let this be the year! The year of love. For music and travel, for coats and bridges.
Let this be the year of fashion! Of shoes and fur and fashion shows. Inside my mind, my nest, my body, my heart.
Let this be the year of love
Of bed sheets undone, of cold feet at the end of it warming each other
Let this be the year of sun. Of sea wind and flowy white clothes
Let this be the year of love
Let this be. Let ME be. I let myself be. i am ME.
Let this be the year of love
Let this be the year of freedom, of signing off and jumping off from a bridge. No, from the tallest building there is!
Let this be the year of opened wings, of diving into thin air and to find myself safely into bed
Let this be the year. It already is.
It started 2 days ago, what, didn’t you hear?
Let this be the year of love, of fun and games
Of trainings and plays
Fun and freedom
Let this be the year when I feel alive all the time, and raw and safely exposed as in a safe and sacred space held in workshops
Let this be the year of love. For myself. For yourself.
Let this be the year of touch. I touch myself and you and all.
I feel touched by all
Let this be the year of warmth. And cold.
And wet and snow. Of all fully expressed.
Let this be the year of wrongs, of mistakes made in the process of growth.
Of mama bear and papa bearthere to protect
Let this be the year of bests. When mistakes turn into nest
Let this be the year of rest.
Let this be the year of dove
Of jumping through hoops and playing with the wind. Of diving deep and happily reaching for air
Let this be the year of waves, so deep, that wash all away.
Let this be the year of bests!
 
2016 mantra 🙂

The story of us (a dream undreamed yet)

It was March when you came. Unannounced, unprepared. Even for yourself.
It was just you and your dog. Nothing else. I found you sitting on the stairs, on my floor, in front of my door.

As I was walking up the stairs, I stopped, looked at you, even stared. You were there. I have dreamt of this so many times, in so many ways, and now, that you’re there, I couldn’t believ it. I passed you and got to the door, holding my breath, as if, if I exhaled, you would disappear…like a ghost. Puppy followed me, wiggling its tail, and as I opened the door, I looked back, my eyes asking you if you wanna come in.

I was silent on the outside, even cold, I couldn’t breathe, talk, think, but the inner voices we’re messing with my mind, my heart, my soul and butterflies. Inside of me a storm began: the thought you cannot be here, it’s not real, that I’m dreaming, the insane happiness of seeing you waiting for me as I waited for you all year, the dreams and hopes I created of you moving here, to try once more to be…more, the memories of that night, the kisses we shared, the glances we got lost into, the lust and despair of one night together and then the going away.

I put water to boil, looking at it so intensely as if I could boil it with my sight, listening to your steps, and the dog’s in the hallway and the house. You were there. Inside. My house. As you stopped in the kitchen’s doorway, I looked up. Your face, your smile, your blue eyes and red hair. Your eyes said so much, into them I could read the story of your year, the trip that got you here, the decisions you had do make, the family you left behind, the girlfriend you had for a few months, the memory of that night, our walk in the snow, the games, the team, your job and your mom. As I exhaled, I closed my eyes. What if I open them and you are not there anymore? I heard your steps toward me and as I opened my eyes, tears appeared.
– I cannot believe, where the first word to come out
– Come here, you said
– Why did you come? What are you trying to say?

Your hands around my waist as the water loudly boiled on the stove. I put my hands on your chest and suddenly I remembered it all, the night, the kisses, the memory of our bodies mixing into one, the feeling when you lift me, it was all back as if it was yesterday. You brought me closer and started to share your thoughts. You, who rarely talked, you, from whom I had to pull our words with a pair of tongs, you, who are so good at keeping things to yourself. You, who missed me, who remembered everything, just like me, you, who were grateful for opening up to me; you, who had a different life there, you, who fell in love for a month, you, who didn’t want to move back, but had to, you, who when you realized you had to move back for your mom, the first thought was of us.

Still there, deep inside

Still there
Like a ghost created by my mind
Still there
Like a creature brought from another life.

You’re still there,
Although it’s been so long,
So deep in my thoughts
My dreams and my hopes.

You’re still there,
My God, I wish you were not,
It’s been years, 4 in a row,
Since we chose different paths.

But you’re still
Like the pictures I see
Still there like a rock
Who’s dragging me deep.
And I cling onto you
And I ask myself why
‘cause I know no good sense
That you’re still in my mind.

Mission Impossible: Opera din Praga

Acum cateva zile am fost in Praga. O oprire scurta,de 2 zile,cat sa apuc sa vad un pic orasul si sa ma cam indragostesc de el. Yeah,i know, everybody loves Prague. Well,it’s pretty beautifull…but anyway..
Am avut 2 zile de alergat din centru la Palat,la Dancing House si peste tot pe unde m’au purtat picioarele. In cea de’a doua zi,la 11 noaptea,aveam autocar catre Germania. Cum nu aveam cazare in Praga,ci intr’un orasel de langa,la o ora distanta, aveam bagaje,tot,cu mine si,deci,o gramada de timp de pierdut.
Insa cum la ei, totul se inchide la 7 and there is no place you can go – muzeu,biserica,magazine,orice…ramanea sa imi petrec 4 ore in statia de autobuz, ceea ce nu era f tentant. In vizitele mele grabite si drumurile ratacitoare prin oras,am gasit Teatrul National si programul pt opera si balet. Si cum aveau si bilete afordable,i decided to go to the Opera – Ottelo,pe care oricum nu o vazusem/ascultasem vreodata. Eram curioasa de cum suna opera in Cehia,excited sa merg la ceea ce speram eu sa fie un spectacol mai bun ca in Bucuresti si sa imi bucur sufletul cu ceva frumos.

Timing: excelent! opera se termina la 9.30,eu aveam bus la 11.00. Totul era perfect,cu un singur amendament – nu puteam merge la opera imbracata lejer ca pt autocar si nici pe autocar ca la un spectacol de opera. Can you imagine that? :))
So i came up with a plan ca in filmele cu spioni: am parcat bagajele la autogara,iar in rucsac mi’am pastrat haine de schimb,accesorii,farduri, tot arsenalul necesar pt a arata ca o doamna la spectacol.

Asadar,dupa o zi plina de alergatura – Paris street, metronom, castel, centru si toate strazile inconjuratoare,in blugi si adidasi, la 18 eram la autogara pt a ma schimba. A fost fix ca in filmele cu spioni. Am intrat la toaleta cum venisem de pe drum si am iesit in rochie de seara,aranjata,machiata.
It was really fun,atat operatiunea in sine cat si privirile din jur cand am iesit din toaleta in rochie,adidasi si cu ghiozdan in spate. :)) Definitely,not bus station style :))

Operatiunea a continuat. Accesoriile si pantofii cu toc mi i’am pus la metrou,aproape de opera. Unde mai pui ca incepuse si un vant super puternic si parea ca se apropie furtuna. Totaly action movie style :)).

It was worth it,i looked amazing and felt really good knowing i can pull it off like that.
The opera wasn’t that nice,though. Nu stiu daca a tinut de agitatia mea dinaintea oricarei plecari,cand nu’mi sta mintea locului si nici eu nu pot sta mult intr’un loc, daca aveam asteptari prea mari de la cor si interpreti(care au sunat mediocru,cu exceptia Desdemonei,unde sa mai pun ca scenografia si coregrafia presupuneau multe intoarceri cu spatele la sala care furau din sunet,la fel ca si cantatul din jumatatea din spate a scenei). Anyway,cert e ca nu am stat pana la final.la pauza am plecat,oferindu’mi timp suficient sa ajung inapoi la autogara si sa ma transform :). Like Batgirl,only i had my Batcage with me,in the backpack 🙂

what happens when you outgrow your relationships?

In fiecare relaţie în care intrăm venim cu plusuri şi minusuri, suntem acolo să învăţăm şi să îl ajutăm pe celălalt să crească. Un fel de win win situation, în care toată lumea are de învăţat, acceptă şi primeşte asta. Ce se întâmplă însă în relaţiile în care te simţi vampirizat, eşti sunat doar când persoana de la capătul firului are nevoie de ceva sau în cele în care simţi că te-ai blocat în aceiaşi rutină cu oameni (dragi, de altfel), în care vă reflectaţi atât de tare defectele şi posturile de victimă încât mai mult vă afundaţi?

E o întrebare care îmi bântuie mintea de o lună şi ceva şi la care nu pot spune că am găsit răspunsul. Azi, un articol deschis începea aşa:  “Gladwell spune că suntem esenţa celor cinci oameni alături de care ne petrecem majoritatea timpului”. Nu l-am citit pe Gladwell deşi e a sort of guru, sau poate tocmai asta, pentru că hipsterul din mine refuză să citească ce e main stream şi preferă să fie cu un pas înainte, oricum, fraza asta m-a cam izbit în moalele capului şi a problemei la care mă gândeam. Esenţa celor 5 oameni de care ne petrecem majoritatea timpului… and then i look around…şi înţeleg de ce am rărit multe din prieteniile pe care le aveam, de ce oameni dragi, cum spuneam, îi văd odată la câteva luni. Iar cei 5 cu care mă înconjor sunt mostly de la muncă şi prietena mea, Miky. 

Deşi în ultima perioadă încerc cât mai mult să mă disociez de muncă şi rolul meu de acolo, să descopăr că există viaţă şi după job, nu pot spune că nu sunt recunoscătoare pentru această constatare. Pentru că cei cu care lucrez sunt oameni care cresc şi învaţă constant şi care dacă dau de o problemă învaţă din mers cum să treacă peste ea. Sunt chiar enervanţi când fac asta, în timp ce eu şi copilul meu interior, ne punem în fund, dăm din picioare şi spunem supăraţi “eu nu mai vreau să fac asta”. 

Ce aduc eu în schimb şi care e contribuţia mea? Partea de sensibilitate, de mediere şi de ameţeală şi copilărie interioară. Căci are şi asta farmecul şi puterea sa.

strop şi emoţii

Ascund un strop de tragedie în fiecare picătură din noapte. În fiecare zi, minut, secundă. E ca o tortură, dar totuşi o fericire pentru mine. Pentru că unde e tragedia, e şi romantismul maxim/magic sau comedia. Extremele… Interesant e că toate stările astea, extreme, sunt doar în mine. Rar se exprimă. Sau, mai degrabă, rar le las să se exprime şi nu le reprim, controlez, subjug şi ucid. Şi-aşa rămân în mine, ca un ocean în întuneric, calm la suprafaţă, însă mereu pregătit să se ridice, sub forma unui tsunami.

dor si dor, mai ceva ca apolodor

Am citit intr-un articol incredibil de frumos ca sufletele pereche apar in viata noastra ca sa ne oglindeasca la un moment dat si sa ne ajute sa ne schimbam si ca e normal sa le lasam sa plece si sa nu ne atarnam de ele.

“People think a soul mate is your perfect fit, and that’s what everyone wants.

But a true soul mate is a mirror, the person who shows you everything that is holding you back, the person who brings you to your own attention so you can change your life.

A true soul mate is probably the most important person you’ll ever meet, because they tear down your walls and smack you awake. But to live with a soul mate forever?

Nah. Too painful.

Soul mates, they come into your life just to reveal another layer of yourself to you, and then leave.

A soul mate’s purpose is to shake you up, tear apart your ego a little bit, show you your obstacles and addictions, break your heart open so new light can get in, make you so desperate and out of control that you have to transform your life.”

~  Elizabeth Gilbert

Mi-a venit in minte ideea asta azi cand in mine rasuna dorul si ma cufundasem intr-o zona de (o sa sune ciudat poate) dor si detasare. Detasare caci, in general, e dor de o stare si nu de persoana care imi dadea starea aceea. Insa azi, dorul s-a intors cu gandul de “imi e dor de el”, de ochii lui, de atingerea lui, asa cum numai el a putut sa ma faca sa ma simt de protejata, iubita, imbratisata in toata fiinta mea – materie si suflet. Si cu toate astea, cu fericirea ca e intr-o relatie de lunga durata, iar pozele care apar pe wall once in a while par pline de fericire. Ciudat. Extreme din mine s-au manifestat astazi impreuna ca sa ma puna pe ganduri.

Si sa imi dau seama ca el a fost / este unul din sufletele mele pereche – poate a true soul mate – sa rememorez stari si momente, sa integrez in minte schimbarile care au venit din momentele noaste impreuna, to have my heart broken once more so i can let new light inside.

Pentru ca, daca am realizat ceva din cumul de stari azi, este ca o parte din mine traieste inca in trecut – trecutul in care eram slaba, trecutul in care eram iubita, iar iubirea noastra era pura, trecutul in care totul era aventura, trecutul in care eram libera si porneam la joaca. Sunt franturi si nu mai sunt atat de mari si de multe, insa prin faptul ca sunt acolo, ma tin ancorata de o lume in care nu mai sunt, nu mai suntem nici unul si care nu mai revine niciodata la fel. Ancorata astfel incat, desi ma misc si evoluez, sa raman pe loc si sa stagnez.

Iar obsesia muzicala de azi, inca dinainte de a deveni constienta de dorul interior, este Let Go   Coincidenta? 🙂

don’t let your passion kill you

“we like what we’re doing” – is the conclusion me and my friend, also a co-worker, reached together after a full weekend of training, while feeling exhausted.

I like what i’m doing – I have a purpose, I give meaning to others, i help them discover themselves and others. I should be happy. But, literally, i’ve been crabbing all the way through my last weeks and failing at almost everything the past few months. my efficiency is lower than the sea and i feel like i’m doing everything wrong. I have no time for my self, i spend most of my time at work or working, worrying that something may not be right, i sleep around 4 hours per night and no, i don’t work in a corporate.

The worst thing (for me) is that i’m considering working again in one, although i don’t agree with the system., and taking work and training purely for money, when i feel it’s not the right reason to do it… and that i don’t like my job anymore, after every training, i feel and think that i don’t want to do this anymore.

I used to love what i’m doing, i wanted to be a trainer, to do this. It was my vocation (or so i felt a year ago) and now … I was so passionate, there were months i didn’t care for anything else but work and loved it every thing about it (even it’s worse moments).

Yesterday, after a long training day (yes, on a Sunday, the third one in a row that is gonna keep on going until the end of the year), i realised it was dark and i didn’t know when the sun set and i wondered if this is who i wanted to become. Because i know that i don’t want to be this girl, who works all day long, feels exhausted and wants to quit at least once a week. and feels like she doesn’t have a choice but to stay because she’s responsible for something and she doesn’t know where (or if) she’ll find work. This is not growing or learning, this is not just giving up when it gets tough, this is that point, when i’ve lost touch with my self.

I feel like a little robot, doing things just because i have to and not because i want to.

I don’t have a solution yet to this problem, not one that doesn’t involve me quitting and leaving everything for a month or so, but if it’s one thing i know is that even passion and vocation can become a burden if you don’t take care of yourself.

E prima seara. prima seară de când au început protestele, în care mă întorc acasă devreme. Am trecut prin piaţă, se scandează, în timp ce un picamăr sparge asfaltul de pe stradă. Fix în faţa staţiei, a manifestanţilor, pe locul care acum 2 nopţi a servit drept loc de campare. cum dracu? Sigur sunt lucrări necesare! mă întreb când dracu au primit autorizaţia; oare de dimineaţă?

abia pot să înghit şi mă încearcă un cumplit sentiment de frustrare, de neputinţă groaznică. îmi vine să plâng, să urlu, să mă pun singură în fund pe carosabil şi să-mi plâng ura şi frustrarea pentru nepăsarea generală, pentru ignoranţa altora, pentru senzaţia de marionetă în sfoara cuiva. Mă simt din nou inutilă şi mă uit la toţi oamenii ăştia, cei care scandează, încearcă, cei care pleacă cu pancarte, învinşi poate de aceiaşi stare sau de oboseală, la jandarmii care privesc gri lumea de toate felurile, la ignoranţii care se bucură că văd şi ei un protest live. Nu pot pleca, simt trădarea de a-i lăsa pe oamenii ăştia minunaţi să scandeze în continuare, dar abia am energia de a sta în picioare. Mă simt responsabilă, îmi vine să trec strada să îi opresc p-aştia din săpat (la 9 seara !), să urlu la jandarmi dacă ei ştiu ce se întâmplă în ţara asta. Simt că mi-aş da viaţa. Ce-mi e azi, ce-mi e mai încolo? Simt că dispun alţii de ea, de noi, ca de nişte obiecte, ne arată muie şi ne sfidează în fiecare secundă. 

Pe trepte înspre metrou caut metode de răspândire a veştii – mail către televiziunile şi agenţiile de presă din lume, mesaje personale către fiecare om din lista mea, îmi aduc aminte de ideea de strategie de pe pagina evenimentului. imi vine să sun lumea – dar nu mai am agendă, să scriu unei autorităţi europene care să intervină, dar cine ştie câte zeci-sute de mailuri primesc ăştia…inutilă…deznădejde…ură. “educaţie, lucrez în educaţie, am puterea de a schimba lumea” – încerc să mă agăţ de asta, însă se stinge repede. ce să mai schimbi când în câţiva ani n-o să mai ai ce respira? respir greu, apăsat, parcă nu mai am aer. oare aşa se simt şi cei din minele de la roşia? lacrimi pline de ură. vine metroul şi privesc chipurile mulţumite ale celor care coboară scările. cum pot trece veseli la ziua de mâine, preocupaţi doar de cutia lor şi la ce film o să se uite diseară? simt ură pentru asemenea ignoranţă, îmi vine să-i zgudui, să-i uşui afară, în stradă, să simtă ce se întâmplă.  dar nu am forţă şi lacrimile urcă. urc în metrou şi scriu în continuu în mesaj aceste gânduri, nu pot privi în jur, simt că aş plânge, aş izbucni ca babele alea pe care le crezi nebune să care urlă prin autobuze, m-aş pune în cur şi aş plânge.  Inutilă…