Category Archives: Uncategorized

Spune-mi pe nume

Spune-mi pe nume
tăciune
ce arzi în adânc,în mină de fier.
Spune-mi un nume
pe care
să te strig când mă uit la cer.
Spune-mi şi lasă-mă-năuntru să sper.

Spune ce eu nu-ndrăznesc a-mi spune
Spune-le toate, ca o rugăciune.
Lasă să scape cuvintele toate
Nedezlegate
Aproape uitate.

Numai mie nu-ncepe a-mi spune
Ci lasă să ard ca un cărbune

Advertisements

omul amintire

Invalmaseala interioara e grozava. Ca o curte prea plina,texte,vise,personaje.
Si esti acolo. De ce, nu stiu. Ca o amintire,un al doilea suflet. Nu e genul ala de amintire romantica,regret tomnatic, “what if” din cartile siropoase,e altfel,esti parte din mine,intr’un fel atat de puternic si autentic,incat ma intreb daca simti si tu uneori asta.
Da,suna ca in cartile siropoase.
Cred in Animus si Anima,cred ca fiecare din noi avem in interior copii,barbat si femeie,mama si tata,o intreaga familie de reprezentari care ne sustin in viata.
De ce tu ai devenit Animusul meu atat de puternic si te identific atat de tare cu el,inca nu inteleg. Dar esti..esti acolo,esti parte din tot,din mine,din zilele,visele,fanteziile mele. Incredibil.

Si ma astept sa te gasesc prin casa,ca pe o fantoma sau in carne si oase. Aproape ca iti simt fizic prezenta.
In alte vremuri,cand aveam nevoie de tine sau ma gandeam intens la tine,reveneai neasteptat in viata mea. Oare si de asta data sau legatura e doar interioara mie?

Si,ca si alta data, agitatia interioara e redata,calmata,trezita la viata,explicata si apoi linistita, de o piesa. O piesa care nu e “a noastra”,insa suna ca din perioada noastra. Si scriind astea,imi vine sa repet din nou si din nou ca nu e vb de un regret si o amintire romantioasa. Ca si cand incerc sa conving pe cineva de asta. Pe cine,insa,in noaptea neagra si goala daca nu tocmai pe mine?

discuţie interioară

Administrator, întreţinere, de ce „cu cine” e mai important decât „cu cine”, maraton şi sume, evenimente, de ce asta, ce vreau cu viaţa mea, ce vreau de la ea,scrie şi iar scrie, o fac ca să îmi eliberez mintea, dacă nici asta nu funcţionează jur că nu ştiu ce mai fac. Îmi doresc să îmi dau shut down, să mă scot din priză câteva zile, poate chiar o săptămână, şi să-mi opresc mintea.

Zile libere, petrecute între aceleaşi gânduri, stări şi „am rămas în urmă”. Deadline-uri trecute, zile goale, libere, cu minţi pierdute. Nopţi de panică, vis de aceleaşi texte şi probleme. Culori, înscrieri, numere pe tricouri. E o viaţă în viteză. Viteză, da. Dar nu e a mea. Viteza, şi parcă nici viaţa uneori.

Certuri pe întreţinere şi o babă nebună care nu vrea să-mi accepte banii, dar mă ameninţă că mă dă în judecată. Nervi şi tremur. Taste şi taburi, treburi, proiecte şi curse, paralele, congruente, ce varză e în mintea mea azi. Aş vrea să-mi dau pauză, singură, o pauză d-aia completă în care să opresc toată nebunia interioară. Spuneai de viteză? Care viteză, când tot ce faci te învârţi în jurul tău ca o oaie? Viteză în afară, viteză interioară, ca un hamster pe roată, fără şanse de scăpare.

am sentimentul bizar ca devin altcineva decat cine visam sa fiu. si e cu atat mai bizat cu cat din liceu nu am mai stiut cine “visez sa fiu”, iar atunci visul era cam hollywood style.

am sentimentul bizar ca devin altcineva decat eu cea care vroiam sa fiu, iar starea asta a inceput cand mi-am dat seama ca nu mai prind apusurile de soare si nu stiu cand trece timpul.

asta vreau sa fiu?

gesturi marete

am gasit un text mai vechi pe care l-am scris unui fost prieten, incercand sa-i explic de ce ma supara rutina si vreau elemente de surpriza in relatia noastra (mici cadouri, flori in alte zile decat cele clasice). mi-a placut explicatia si jocul de cuvinte, asa ca am decis sa il pun online, mai ales ca era intr-un colt prafuit de mail

 

traim o viata plictisitoare ( si nu vb de noi 2, ci de lume in general..interesanta devine prin iesiri in oras, prin jocuri indraznete si/sau periculoase). Iar cand nu le avem pe acestea, inlocuim sau incercam. Avem nevoie de gesturi marete. Iar cum vremea turnirurilor s-a incheiat, in filme nu traim, unde spectaculosul nu conteneste sa apara, gesturile marete se rezuma la lucruri relativ stupide: iesit la un suc, la un film, oferitul unei flori, imbratisatul si invartitul in public – spontan; gesturi relativ marunte dar care lumineaza clipe, ore, zile, poate chiar luni. Toti avem nevoie de ele, indiferent de sex, insa noi, fetele suntem mai “crescute” cu aceasta idee decat voi. Povesti si basme ale copilariei, filme si carti ale adolescentei ne poarta mintea si sperantele catre acest tip de gesturi – the kind that sweeps off your feet.
si, da, o invitatie neasteptata la o cina romantica, sau oferirea unui cadou pot fi gesturi marete. nu trebuie sa fie cu o anumita ocazie, stiu, insa cand nu ramai decat cu acele ocazii te agati de ele cu dintii, pana ajungi la lacomie. 
Tu cand ai facut ultima oara un gest maret?

wanting to stay still but afraid to do so

stari zboara in mine ca un roi de fluturi nelinistiti, incercand si voind sa se exprime. de cand am plecat de la Olde vechte nu am apucat prea mult sa stau singura, sa analizez ce s-a intamplat acolo, aventurile prin care am trecut si descoperirile pe care le-am facut. 

at first it was hard, to let go of what was there, of the people and moods, of the new things discovered inside. I felt I didn’t want to let go of it. but then, day by day, the feeling became lighter and lighter. it’s natural, i know, but still i don’t know how to handle it and if i want it to fade. I’m not sure it’s fading away or if it will just wait for the ocasion when to be used. i’m not sure of anything yet, feelings, moods, what i want to do next and i’m still waiting (!) for it to clear out. This waiting part i feel it’s not good, i need to work on that, to help the thoughts clear out, not let them run around. 

i’m still in 2 opposite moods and feelings, (not using yet the AND in between as i discovered): i feel i have time, but yet i don’t seem to find any for me; i feel relaxed and ready for whatever is coming to me, but a little anxious for not planning ahead; i feel curios of how it and I will be once i come back to Bucharest, but feel like I am not ready for that yet. 

Image

 

 

 

have you ever seen a ghost? a ghost you thought you escaped?cineva care obisnuiai sa fii si pe care te chinui sa il schimbi?
i did,today,during training,while playing a “game”. new things for which i didn’t believe i stand (competition,winning,being best) took over me in a blink of an eye and,poof!,i was back. back to being me from 12 years back.back to telling people to shut up,to losing it for not being the almighty leader.
It hurt.i didn’t want that but it came and took over so fast.i stopped for a second,withdrawn but then the game came over me.win,Win,WIN!!! WTF?!!?! that’s not me or not like that.
I’m not saying i don’t want to win (who doesn’t,come on),it’s just i reacted controling,like a bitch,trying to control everyone.it’s not right like that. not for me,anyhow.
incerc sa’mi revin si sa’mi dau seama ca e abia miercuri -a 3a zi – si ca pana la final e drum lung si multe de aflat,insa reactia de azi ma sperie si ma face sa ma tem de ce va urma.

nu pot sa dorm. e 2 si e ceva in mine care-mi fugareste pulsul…nu pot dormi si doar pagina de facebook e cu mine. Ca un prieten bun, imi ofera exact raspunsul pe care il cautam la nedumerirea mea, sub forma unui citat

“The greatest mania of all is passion. And I am a natural slave to passion. The balance between my brain and my soul and my body is as wild and delicate as the skin of a Ming vase.” – Hunter S. Thompson

Tentatia si impulsul ma fac sa scriu citatul pe pereti. Mai fac d’astea. le fac cand inima nu-mi sta in loc, cand se inghesuie cu marul lui adam in gat, cand bate atat de tare de zici ca vrea sa iasa din piept. pasiune e asta, neexprimata, neascultata, pasiune negasita si neeplorata. E interesant ca dupa ce am facut asta, am pus cate o frantura de citat in fiecare camera, sufletul mi s-a calmat..

pasiune..ce sa fie oare?

corului meu drag

Image

azi mi-am dat seama ca a trecut un an. un an de cand nu am mai apartinut unui grup asa cum am apartinut de Sound, de cand nu am mai simtit legatura aia ca “acasa” intre mai multi. Un an… pare atat de demult momentul in care ne-am despartit, momentul in care a durut ca nu mai sunt cu voi. A trecut un an si-mi e dor. De sentimentul ala ca impreuna cu altii constitui un intreg, de senzatia ca esti unul dintre multi, dar nu singur si pierdut. Imi e dor sa lupt pentru acelasi lucru cu mai multi pentru ca, in cor, indiferent de pareri, certuri, opinii si nepotriviri de caracter, simteam ca avem un scop comun, un sentiment comun care ne aducea impreuna indiferent de orice.

Ce stiu e ca Sound-ul mi-a fost ca o familie, poate chiar familia pe care nu am avut-o.

Am rasfoit albumele de facebook si totul incepe sau se termina cu Baselul. Ma uit la poze (eu nu am salvat tot) si parca ce e in albume nu e tot. Imaginile pe care le vad, care-mi ruleaza “in ochi” sunt altele, ascunse, care dor. Sunt lacrimi de dor inainte de timpul lor, sunt brate care strang in brate si urari care curg, sunt grupuri de oameni in ochii carora nu poti sa te uiti si de ale caror pareri te temi.

Corul Sound ElvetiaPrivesc pozele si simt un amalgam de sentimente si senzatii, desi bun, un pic amar.

un dram de ura, de regret, de furie si invidie pe fericirea si glumele lor si pe a unora dintre ei mai ales.

Am rasfoit albumele foto, am privit toate momentele, de cand am intrat si pana am iesit, si dupa. Sunteti frumosi si fericiti impreuna, nu stiu daca muzica sau compania e cea care va umple de lumina (sau poate aparatele foto sunt de vina 😛 ), dar sa pastrati darul asta cu voi indiferent ce se intampla.

pe drum

Simt că aş putea fi altundeva, oriunde, în orice alt oraş. Cobor dealul de la Palatul Parlamentului şi privesc orasul prin ceaţa care il apasă.Privesc şi mă simt ca în Paris anul trecut. Absolut singură. În depărtare văd podul Basarab luminat. pentru o secundă gândesc “acolo locuiesc eu”, apoi mă opresc ca şi când aş fi zis ceva greşit. Chiar ar putea fi Paris, din unghiul asta, podul ar putea foarte bine fi orice edificiu important din alt oraş, ar putea fi Turnul Eiffel cu reflectoarele de pe el. Ceaţa umedă îmi intră prin piele. Nu mai ştiu dacă anul trecut, la Paris, a fost ceaţă în vreo zi.

Aş putea fi oriunde. Îmi sună propoziţia asta în cap ca o incantaţie. Nu ştiu dacă mă demoralizează sau mă bucură. Sunt liberă, dar singură. Sau singură şi liberă. Nici eu nu ştiu care e prima şi care condiţionala. Ies în stradă iar intersecţia şi traficul nu mă aduc mai aproape de Bucureşti. Ştiu încotro vreau să merg,pe unde vreau să ajung şi unde vreau să ajung. Visez la un loc cald, comod, o cafenea cu canapele vişinii, cu ceai cald şi atmosferă intimă, în care muzica să nu bată tare şi să mă tulbure. Mă tulbură suficient ceaţa.

Aş putea fi oriunde. În Paris. Sau Nancy. Nancy cu Paul-ul ala în care mi-am petrecut săptămâna căutând înfrigurată net şi un job. Cred că de ceaţă am dat în Nancy şi prin faţa ochilor mi se perindă imaginea pieţei Stanislav, la ora 5 după amiaza, cu lumini aprinse ca de Crăciun şi crepuscul. Nancy, cu drumul acela cotit către casa fetelor, cu linia de tramvai şi magazinele din drum, cu carrefour’urile în care mereu intram să îmi mai iau câte ceva.

Paris, Nancy…Nancy, Paris. E frig. Şi anul trecut era la fel, îngheţam şi mâncam ca să compensez. Era frig şi la interior. Am şi răcit de câteva ori.

Intru în Biserica din Centrul Vechi. Aici mă mai liniştesc. E linişte în ea, doar câţiva oameni care îşi fac cu evlavie datoriile către icoane, covoare şi patrafire. Mă mai liniştesc dar tot pierdută mă simt. Sunt ca un turist, singur şi pierdut. În biserică stau şi privesc la ziduri, termopane, oameni şi icoane. Tipul de sub patrafir îmi aduce aminte de Răzvan, nu ştiu de ce. E poate în mintea mea din piesă. Îmi aduc aminte de Grecia, de momentul în care, într-un tumult sufletesc am intrat în biserică şi m-am rugat. am crezut atunci.poate cred şi acum, însă nu în icoanele pe care le slujesc ei. Am crezut atunci şi după. când eşti pierdut, când eşti turist, bisericile îşi oferă adăpost, iar icoanele care sunt la fel peste tot,obiceurile etc. îţi oferă sentimentul de cunoscut, familiar, less lost. Bisericile şi Starbucks au efectul ăsta. Da. Pe amândoua le-am încercat (as in try) anul trecut.

Starbucks

Basel, Paris, Nancy – singura constantă din iarna mea.

Starbucks, Basel, Paris, Nancy.