“Daca ma intrebi de caravana, primul lucru care imi vine in cap este urmatoarea istorisire facuta ieri de o profesoara din scoala din Ocnita

“copiii astia nu au altceva decat scoala. e un sat in care majoritatea parintilor au plecat din tara la munca, copiii astia nu-si vad parintii decat cateva zile pe an si altceva in sat ce sa faca? cand ii intrebi iti raspund “merg la scoala”. sa faca ce? ca in afara orelor nu au ce, eventual joaca fotbal in curtea scolii, dar atat. de ziua mamei, unul din  copii, un baiat, anul trecut0, a inceput sa planga, asa, cu lacrimi mari. si cand l-am intrebat ce credeti ca mi-a spus? “eu am vazut-o pe mama doar 17 zile. de cand m-am nascut. 17 zile, le-am numarat eu. cui sa ii spun eu “la multi ani” si sa ii recit poezii?”.

17 zile. va dati seama?!. Pe mine una m-a impresionat. ce vorbesc? m-a socat. la 7-8 ani sa spui asa ceva, asta sa iti fie realitatea, mi se pare cam grav.

Dar asta e viata acolo si vorbind cu ei despre proiect, iti dai seama cata putere si dorinta sta in ei. Dorinta de a schimba ceva e reala, e in ei, nu e doar citat “de presa”, e mult mai mare decat in Bucuresti. Sunt mult mai constienti de ei si de ce se intampla in jurul lor, mai naturali si mai calzi, mai putin fatalisti (desi atitudinea asta creste odata cu ei,in ei ca in fiecare, implementata de profesori si sistem care le spune “nu poti face nimic aici, stai in banca ta”).

Copiii pe care i-am intalnit pana acuma sunt mult mai naturali, mai simpli si mai bogati prin asta, mai puternici, in esenta, ca altii din Bucurestii.Ii cladeste viata, cu probemele ei de acolo, din sat. Dar ei vor si stiu ca pot sa schimbe ceva. Si se exprima liber, clar, exact asa cum sunt ei, asta pana intervine intr-adevar vreun profesor cu zel care le spune “stai jos,sa nu pui vreo intrebare tampita, ca nu stiu ce patesti!”. iar mie imi vine sa mor, sa urlu si eu la profesor asa cum face el.

Ce vreau sa spun este ca in calatoria asta am descoperit din nou ceea ce stiam – ca la esenta, omul poate sa faca tot ce vrea, are puterea de a schimba lumea, e cald, “uman” – ironica asociere, stiu. Iar copiii astia (mai ales clasele mici) sunt expresia pura a acestui fapt: vor, pot, fac, gasesc idei, vad solutii la problemele din jurul lor, stiu cum pot rezolva. “Cum scriem proiectul, doamna?”, “unde semnez ca vreau?”, “si ce trebuie sa fac?”, “cand incepem?”. Nu vad bariere decat daca le desenam noi pentru ei. Iar unii din profesori asta fac, uneori chiar vehement. Si din nou ma gandesc cat de utili, nu,nu utili, mult mai mult… necesari, VITALI, suntem noi, cei care ii invatam sa aiba totusi incredere in ei, sa se exprime liberi; care credem in ei, nu ne pozitionam pe o treapta superioara de pe care sa le spunem “nu poti, vezi?”. Copiii astia (nu doar cei din provincie, ci majoritatea, indiferent de varsta, oras, sat, comuna), au nevoie de noi, iar faptul ca existam, ca mergem catre ei, ca le tinem traininguri sau prezentari in care ne jucam cu ei, ca vorbim de valori sau doar despre ei, ma bucura enorm. Ca suntem mai mult decat o mana de oameni, idealisti si atat, ca punem lucrurile in miscare si le facem sa se intample, asa cum ne dorim si pentru ei. “

textul de mai sus prezinta prima mea reactie dupa 2 zile in caravana SLA (Scoala lui Andrei) si este o “scrisoare deschisa” catre colegii mei din Scoala de Valori, alaturi de care, prin educatie non-formala, schimbam, deschidem oameni, perceptii, vieti.