demons inside

Demons come alive
All over from inside
They crawl up in my mind
And start to feel alive
A shadow under bed
A devil as a shoulder pad
Unanswered questions in my head
“You’ll miss a lot not going out”
“you’re pretty tired all the time”
“He doesn’t have you on his mind”
They rise, they raise their voices too
Making sure they get through
They ride my soul, my heart, my mind,
Like a dark surrounding night.
And I give in, I crawl inside
The blanket and I start to cry
Cry all my tears, my thoughts, my dreams
Cry everything i haven’t been
Cry all the pain, the hurt, th’unknown
Cry until I turn to snow.

despărţire

“Mă bucur că te-am cunoscut” îi spuse.
„Mă bucur că te-am cunoscut, nici nu îţi poţi închipui cât de mult mă bucur.”
Rostea cuvintele privind aburul ce urca lasciv din cana de cafea. Atât de concentrat încât nu observase că ea ieşea deja din cafenea.

„Mă bucur că eşti a mea”, continuă conversaţia. Vorbea deja cu ea, cu cealaltă ea, aceea care îl părăsise la altar. „Vom avea o viaţă frumoasă noi doi, casa noastră, o terasă…Mă mai iubeşti?..”
Întrebarea rămase în aer, precum aburul din faţa sa.

Ridică ochii spre scaunul gol,cana de cafea to go începută şi marcată de urmele buzelor roşii-roz. Privi urmele buzelor pe marginea de carton. Nu mai ştia cum arăta. Ochii căprui-verzi, părul blond cu nuanţe de roşcat, rochia lungă, ziua nunţii şi apoi noaptea asta petrecută împreună. Cine sunt ele, care e una, care e alta? De ce le-a întâlnit pe amândouă, pe fiecare.

omul amintire

Invalmaseala interioara e grozava. Ca o curte prea plina,texte,vise,personaje.
Si esti acolo. De ce, nu stiu. Ca o amintire,un al doilea suflet. Nu e genul ala de amintire romantica,regret tomnatic, “what if” din cartile siropoase,e altfel,esti parte din mine,intr’un fel atat de puternic si autentic,incat ma intreb daca simti si tu uneori asta.
Da,suna ca in cartile siropoase.
Cred in Animus si Anima,cred ca fiecare din noi avem in interior copii,barbat si femeie,mama si tata,o intreaga familie de reprezentari care ne sustin in viata.
De ce tu ai devenit Animusul meu atat de puternic si te identific atat de tare cu el,inca nu inteleg. Dar esti..esti acolo,esti parte din tot,din mine,din zilele,visele,fanteziile mele. Incredibil.

Si ma astept sa te gasesc prin casa,ca pe o fantoma sau in carne si oase. Aproape ca iti simt fizic prezenta.
In alte vremuri,cand aveam nevoie de tine sau ma gandeam intens la tine,reveneai neasteptat in viata mea. Oare si de asta data sau legatura e doar interioara mie?

Si,ca si alta data, agitatia interioara e redata,calmata,trezita la viata,explicata si apoi linistita, de o piesa. O piesa care nu e “a noastra”,insa suna ca din perioada noastra. Si scriind astea,imi vine sa repet din nou si din nou ca nu e vb de un regret si o amintire romantioasa. Ca si cand incerc sa conving pe cineva de asta. Pe cine,insa,in noaptea neagra si goala daca nu tocmai pe mine?

Singuratate naiva

la piața de suflete

o poezie superba de la Iv, cel intuitiv 🙂 pe care am simtit-o ca o oglinda si nu m-am putut abtine sa nu o republic, mai mult pentru a-mi fi usor pe viitor sa o gasesc

am siiingurătate, luați vă rog
c-o dau ieftin – pe un zâmbet șăgalnic
și o senzație de deja-vu,
hai c-o dau pe două-trei ieșiri cu bicla,
până ne dăm seama ca nu ne potrivim
sau pe un weekend în vamă;
ia uitați ce singurătate mare și voinică am,
ca un ficat de alcoolic, ia uite cum
se zbate când o atingi de alt suflet
hai că e vie,
hai că știe să scrie
dacă-i dai creion și hârtie
poftiți la singurăăăătaaateee,
știe să coboare la fel de bine
pe ambele părți ale patului,
udă florile, gătește, repară clanțe
tricotează unu’ pe față, unu’ pe dos la speranțe.
haideți la singurătaaaate, vă rog,
luați că e ultima
doar pe asta o mai am, să plec și io acasă.

Pick up the pieces – part 1

“Pick up the pieces” she told him
“pick up the pieces” she reminded him briefly

Pick up the pieces…she couldn’t remember if this is what she actually told him, but the image was so vivid. The hanging arms, the falling shoulders, his face after hearing the words “i’m leaving”, no breathing… she could swear he stopped breathing aprox. 5 minutes.

The only thing that stops her from walking away right this instant is the fact that they are in an elevator.

Mission Impossible: Opera din Praga

Acum cateva zile am fost in Praga. O oprire scurta,de 2 zile,cat sa apuc sa vad un pic orasul si sa ma cam indragostesc de el. Yeah,i know, everybody loves Prague. Well,it’s pretty beautifull…but anyway..
Am avut 2 zile de alergat din centru la Palat,la Dancing House si peste tot pe unde m’au purtat picioarele. In cea de’a doua zi,la 11 noaptea,aveam autocar catre Germania. Cum nu aveam cazare in Praga,ci intr’un orasel de langa,la o ora distanta, aveam bagaje,tot,cu mine si,deci,o gramada de timp de pierdut.
Insa cum la ei, totul se inchide la 7 and there is no place you can go – muzeu,biserica,magazine,orice…ramanea sa imi petrec 4 ore in statia de autobuz, ceea ce nu era f tentant. In vizitele mele grabite si drumurile ratacitoare prin oras,am gasit Teatrul National si programul pt opera si balet. Si cum aveau si bilete afordable,i decided to go to the Opera – Ottelo,pe care oricum nu o vazusem/ascultasem vreodata. Eram curioasa de cum suna opera in Cehia,excited sa merg la ceea ce speram eu sa fie un spectacol mai bun ca in Bucuresti si sa imi bucur sufletul cu ceva frumos.

Timing: excelent! opera se termina la 9.30,eu aveam bus la 11.00. Totul era perfect,cu un singur amendament – nu puteam merge la opera imbracata lejer ca pt autocar si nici pe autocar ca la un spectacol de opera. Can you imagine that? :))
So i came up with a plan ca in filmele cu spioni: am parcat bagajele la autogara,iar in rucsac mi’am pastrat haine de schimb,accesorii,farduri, tot arsenalul necesar pt a arata ca o doamna la spectacol.

Asadar,dupa o zi plina de alergatura – Paris street, metronom, castel, centru si toate strazile inconjuratoare,in blugi si adidasi, la 18 eram la autogara pt a ma schimba. A fost fix ca in filmele cu spioni. Am intrat la toaleta cum venisem de pe drum si am iesit in rochie de seara,aranjata,machiata.
It was really fun,atat operatiunea in sine cat si privirile din jur cand am iesit din toaleta in rochie,adidasi si cu ghiozdan in spate. :)) Definitely,not bus station style :))

Operatiunea a continuat. Accesoriile si pantofii cu toc mi i’am pus la metrou,aproape de opera. Unde mai pui ca incepuse si un vant super puternic si parea ca se apropie furtuna. Totaly action movie style :)).

It was worth it,i looked amazing and felt really good knowing i can pull it off like that.
The opera wasn’t that nice,though. Nu stiu daca a tinut de agitatia mea dinaintea oricarei plecari,cand nu’mi sta mintea locului si nici eu nu pot sta mult intr’un loc, daca aveam asteptari prea mari de la cor si interpreti(care au sunat mediocru,cu exceptia Desdemonei,unde sa mai pun ca scenografia si coregrafia presupuneau multe intoarceri cu spatele la sala care furau din sunet,la fel ca si cantatul din jumatatea din spate a scenei). Anyway,cert e ca nu am stat pana la final.la pauza am plecat,oferindu’mi timp suficient sa ajung inapoi la autogara si sa ma transform :). Like Batgirl,only i had my Batcage with me,in the backpack 🙂

discuţie interioară

Administrator, întreţinere, de ce „cu cine” e mai important decât „cu cine”, maraton şi sume, evenimente, de ce asta, ce vreau cu viaţa mea, ce vreau de la ea,scrie şi iar scrie, o fac ca să îmi eliberez mintea, dacă nici asta nu funcţionează jur că nu ştiu ce mai fac. Îmi doresc să îmi dau shut down, să mă scot din priză câteva zile, poate chiar o săptămână, şi să-mi opresc mintea.

Zile libere, petrecute între aceleaşi gânduri, stări şi „am rămas în urmă”. Deadline-uri trecute, zile goale, libere, cu minţi pierdute. Nopţi de panică, vis de aceleaşi texte şi probleme. Culori, înscrieri, numere pe tricouri. E o viaţă în viteză. Viteză, da. Dar nu e a mea. Viteza, şi parcă nici viaţa uneori.

Certuri pe întreţinere şi o babă nebună care nu vrea să-mi accepte banii, dar mă ameninţă că mă dă în judecată. Nervi şi tremur. Taste şi taburi, treburi, proiecte şi curse, paralele, congruente, ce varză e în mintea mea azi. Aş vrea să-mi dau pauză, singură, o pauză d-aia completă în care să opresc toată nebunia interioară. Spuneai de viteză? Care viteză, când tot ce faci te învârţi în jurul tău ca o oaie? Viteză în afară, viteză interioară, ca un hamster pe roată, fără şanse de scăpare.

what happens when you outgrow your relationships?

In fiecare relaţie în care intrăm venim cu plusuri şi minusuri, suntem acolo să învăţăm şi să îl ajutăm pe celălalt să crească. Un fel de win win situation, în care toată lumea are de învăţat, acceptă şi primeşte asta. Ce se întâmplă însă în relaţiile în care te simţi vampirizat, eşti sunat doar când persoana de la capătul firului are nevoie de ceva sau în cele în care simţi că te-ai blocat în aceiaşi rutină cu oameni (dragi, de altfel), în care vă reflectaţi atât de tare defectele şi posturile de victimă încât mai mult vă afundaţi?

E o întrebare care îmi bântuie mintea de o lună şi ceva şi la care nu pot spune că am găsit răspunsul. Azi, un articol deschis începea aşa:  “Gladwell spune că suntem esenţa celor cinci oameni alături de care ne petrecem majoritatea timpului”. Nu l-am citit pe Gladwell deşi e a sort of guru, sau poate tocmai asta, pentru că hipsterul din mine refuză să citească ce e main stream şi preferă să fie cu un pas înainte, oricum, fraza asta m-a cam izbit în moalele capului şi a problemei la care mă gândeam. Esenţa celor 5 oameni de care ne petrecem majoritatea timpului… and then i look around…şi înţeleg de ce am rărit multe din prieteniile pe care le aveam, de ce oameni dragi, cum spuneam, îi văd odată la câteva luni. Iar cei 5 cu care mă înconjor sunt mostly de la muncă şi prietena mea, Miky. 

Deşi în ultima perioadă încerc cât mai mult să mă disociez de muncă şi rolul meu de acolo, să descopăr că există viaţă şi după job, nu pot spune că nu sunt recunoscătoare pentru această constatare. Pentru că cei cu care lucrez sunt oameni care cresc şi învaţă constant şi care dacă dau de o problemă învaţă din mers cum să treacă peste ea. Sunt chiar enervanţi când fac asta, în timp ce eu şi copilul meu interior, ne punem în fund, dăm din picioare şi spunem supăraţi “eu nu mai vreau să fac asta”. 

Ce aduc eu în schimb şi care e contribuţia mea? Partea de sensibilitate, de mediere şi de ameţeală şi copilărie interioară. Căci are şi asta farmecul şi puterea sa.