E prima seara. prima seară de când au început protestele, în care mă întorc acasă devreme. Am trecut prin piaţă, se scandează, în timp ce un picamăr sparge asfaltul de pe stradă. Fix în faţa staţiei, a manifestanţilor, pe locul care acum 2 nopţi a servit drept loc de campare. cum dracu? Sigur sunt lucrări necesare! mă întreb când dracu au primit autorizaţia; oare de dimineaţă?

abia pot să înghit şi mă încearcă un cumplit sentiment de frustrare, de neputinţă groaznică. îmi vine să plâng, să urlu, să mă pun singură în fund pe carosabil şi să-mi plâng ura şi frustrarea pentru nepăsarea generală, pentru ignoranţa altora, pentru senzaţia de marionetă în sfoara cuiva. Mă simt din nou inutilă şi mă uit la toţi oamenii ăştia, cei care scandează, încearcă, cei care pleacă cu pancarte, învinşi poate de aceiaşi stare sau de oboseală, la jandarmii care privesc gri lumea de toate felurile, la ignoranţii care se bucură că văd şi ei un protest live. Nu pot pleca, simt trădarea de a-i lăsa pe oamenii ăştia minunaţi să scandeze în continuare, dar abia am energia de a sta în picioare. Mă simt responsabilă, îmi vine să trec strada să îi opresc p-aştia din săpat (la 9 seara !), să urlu la jandarmi dacă ei ştiu ce se întâmplă în ţara asta. Simt că mi-aş da viaţa. Ce-mi e azi, ce-mi e mai încolo? Simt că dispun alţii de ea, de noi, ca de nişte obiecte, ne arată muie şi ne sfidează în fiecare secundă. 

Pe trepte înspre metrou caut metode de răspândire a veştii – mail către televiziunile şi agenţiile de presă din lume, mesaje personale către fiecare om din lista mea, îmi aduc aminte de ideea de strategie de pe pagina evenimentului. imi vine să sun lumea – dar nu mai am agendă, să scriu unei autorităţi europene care să intervină, dar cine ştie câte zeci-sute de mailuri primesc ăştia…inutilă…deznădejde…ură. “educaţie, lucrez în educaţie, am puterea de a schimba lumea” – încerc să mă agăţ de asta, însă se stinge repede. ce să mai schimbi când în câţiva ani n-o să mai ai ce respira? respir greu, apăsat, parcă nu mai am aer. oare aşa se simt şi cei din minele de la roşia? lacrimi pline de ură. vine metroul şi privesc chipurile mulţumite ale celor care coboară scările. cum pot trece veseli la ziua de mâine, preocupaţi doar de cutia lor şi la ce film o să se uite diseară? simt ură pentru asemenea ignoranţă, îmi vine să-i zgudui, să-i uşui afară, în stradă, să simtă ce se întâmplă.  dar nu am forţă şi lacrimile urcă. urc în metrou şi scriu în continuu în mesaj aceste gânduri, nu pot privi în jur, simt că aş plânge, aş izbucni ca babele alea pe care le crezi nebune să care urlă prin autobuze, m-aş pune în cur şi aş plânge.  Inutilă…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s