SLA – last days

Daca vreti sa cunoasteti adolescentii din Romania, va invit la o calatorie cu trenul de ora 2 dupa amiaza. Pe orice ruta pe care se face naveta. Manele in difuzor, “făă”, rabufneli exagerate de tipul “eu stiu mai bine”, batai si injuraturi pe “gagii” şi multă ţigănie. Mă simt ca si cum as fi revenit in timp, inapoi in liceu.
Nu stiu ce e mai rău, că aşa era şi “pe vremea mea” sau ca nu am evoluat deloc de atunci. Poate ar trebui să mă bucur ca nu am involuat mai mult sau poate asta e chiar evoluţia: ce se întâmpla acum mai bine de 10 ani în buricul Bucureştiului, întâlnesc în prezent în rata de Târgovişte.
Nu ştiu. Cert e ca azi şi în ultimele zile, cu cât am văzut mai multe, am cunoscut mai multi elevi, profesori şi nu numai, cu atât îmi doresc mai mult să schimb ceva si sa lupt pentru asta. Parafrazand albumul lui 50s cent “make a change or die trying” (in fine, varianta lui era cu “get rich” :p)
Uneori asta e o provocare. Să-i ajuţi să se schimbe când pentru ei nu exista aceasta notiune. Nu cred in iluzii, in idei abstracte, iar tu, in fata lor, le vinzi gogosi umflate. Pentru ei cel mai bun lucru care exista e realitatea imediata. Ce e cel mai dur e ca cei care gandesc asa sunt de obicei aflati in situatiile cele mai dezavantajate.
Îi intreb: “Ce vreţi sa schimbati la voi în comunitate?” şi îmi răspund pereţii. Tăcerea, ochii goi care privesc prin mine, prin tablă, prin peretele din spate, râsetele care spun “ce întrebare stupida”. Ei stiu ca nu există mai bine, li se spune asta zilnic, li se bate ideea asta in coloana vertebrala, pe care o tin dreapta doar cand vine vorba sa injure viata asta amară şi pe tine, care le vorbeşti în dodii.
Repet intrebarea şi sunt convinsă că mi se citeşte disperarea în ochi. Nu că mi se duce naibii prezentarea, nici că îmi consum toată energia ca să îi anim cât de cât, măcar juma de oră, ci pentru că, în satul ăsta în care ajungi pe un drum greu de făcut şi cu un 4×4, cu case neîngrijite şi dărăpănate, nu mai exista nici o urmă de speranţă. si simt ca de speranta au nevoie mai mult decat de finantare. Lupt cu tacerea, cu neincrederea profei care ma priveste aproape scarbita, cu platfusul din ochii copiilor. Renunt amortita si in timp ce strang lucrurile, sunt surprinsa ca vin 3 fete inspre mine. pun intrebari ametite despre proiecte – ce si cum se face. Simultan apare profesoara care cu aer si replici mioritice, se plange de fiecare idee care ne iese mie sau fetelor pe gura. Le darama, vad cu stau sa fuga. Le privesc in ochi, ele nu pot face acelasi lucru cu mine. Citesc in ei nevoia absoluta de un strop de speranta, de ideea ca poate in capatul asta de tara se poate schimba ceva, sau ca, poate, pentru ele, exista undeva un viitor cu altceva decat ce li se ofera momentan.
Simt asta si lupt pentru ele, cu fiecare raspuns pe care il ofer lor, cu fiecare solutie pe care o gasesc la problemele aduse in discutie de profa. O lupta ce se termina in “poate o sa incercam sa aplicam”. O simt deja ca pe o victorie. Nu cred ca vor scrie, ca vor aplica si nici ca daca ar face pasii astia ar reusi mai departe; atitudinea tuturor e mult prea distructiva, insa pentru o secunda, am adus fetelor astora ce aveau nevoie. Plec hotarata sa lupt pentru ele. Prezentarea de la Hulubesti e una din cele mai dure din cate am avut de sustinut.  E genul care te poate face sa te intrebi de ce faci asta si daca mai are sens. Pentru mine intrebarea nu a aparut, iar sensul l-am gasit cand am vb cu profa la telefon cateva zile mai tarziu si mi-a spus că sunt in cautare de solutii pentru a realiza un proiect. Mi-a venit sa plang.  Sentimentul pe care il incerc e o combinatie de uimire, bucurie, fericire si iar uimire. Inchid telefonul si strig de fericire. Simt ca mi-am indeplinit rolul pe care il aveam acolo si ma bucur ca am avut puterea de a nu renunta si enerva in cadrul prezentarii. Undeva, intr-un sat, sunt cativa copii care cred cu 1% mai mult ca ieri ca ceva se poate schimba. Ca EI pot schimba ce e in jurul lor!
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s