pe drum

Simt că aş putea fi altundeva, oriunde, în orice alt oraş. Cobor dealul de la Palatul Parlamentului şi privesc orasul prin ceaţa care il apasă.Privesc şi mă simt ca în Paris anul trecut. Absolut singură. În depărtare văd podul Basarab luminat. pentru o secundă gândesc “acolo locuiesc eu”, apoi mă opresc ca şi când aş fi zis ceva greşit. Chiar ar putea fi Paris, din unghiul asta, podul ar putea foarte bine fi orice edificiu important din alt oraş, ar putea fi Turnul Eiffel cu reflectoarele de pe el. Ceaţa umedă îmi intră prin piele. Nu mai ştiu dacă anul trecut, la Paris, a fost ceaţă în vreo zi.

Aş putea fi oriunde. Îmi sună propoziţia asta în cap ca o incantaţie. Nu ştiu dacă mă demoralizează sau mă bucură. Sunt liberă, dar singură. Sau singură şi liberă. Nici eu nu ştiu care e prima şi care condiţionala. Ies în stradă iar intersecţia şi traficul nu mă aduc mai aproape de Bucureşti. Ştiu încotro vreau să merg,pe unde vreau să ajung şi unde vreau să ajung. Visez la un loc cald, comod, o cafenea cu canapele vişinii, cu ceai cald şi atmosferă intimă, în care muzica să nu bată tare şi să mă tulbure. Mă tulbură suficient ceaţa.

Aş putea fi oriunde. În Paris. Sau Nancy. Nancy cu Paul-ul ala în care mi-am petrecut săptămâna căutând înfrigurată net şi un job. Cred că de ceaţă am dat în Nancy şi prin faţa ochilor mi se perindă imaginea pieţei Stanislav, la ora 5 după amiaza, cu lumini aprinse ca de Crăciun şi crepuscul. Nancy, cu drumul acela cotit către casa fetelor, cu linia de tramvai şi magazinele din drum, cu carrefour’urile în care mereu intram să îmi mai iau câte ceva.

Paris, Nancy…Nancy, Paris. E frig. Şi anul trecut era la fel, îngheţam şi mâncam ca să compensez. Era frig şi la interior. Am şi răcit de câteva ori.

Intru în Biserica din Centrul Vechi. Aici mă mai liniştesc. E linişte în ea, doar câţiva oameni care îşi fac cu evlavie datoriile către icoane, covoare şi patrafire. Mă mai liniştesc dar tot pierdută mă simt. Sunt ca un turist, singur şi pierdut. În biserică stau şi privesc la ziduri, termopane, oameni şi icoane. Tipul de sub patrafir îmi aduce aminte de Răzvan, nu ştiu de ce. E poate în mintea mea din piesă. Îmi aduc aminte de Grecia, de momentul în care, într-un tumult sufletesc am intrat în biserică şi m-am rugat. am crezut atunci.poate cred şi acum, însă nu în icoanele pe care le slujesc ei. Am crezut atunci şi după. când eşti pierdut, când eşti turist, bisericile îşi oferă adăpost, iar icoanele care sunt la fel peste tot,obiceurile etc. îţi oferă sentimentul de cunoscut, familiar, less lost. Bisericile şi Starbucks au efectul ăsta. Da. Pe amândoua le-am încercat (as in try) anul trecut.

Starbucks

Basel, Paris, Nancy – singura constantă din iarna mea.

Starbucks, Basel, Paris, Nancy.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s