scrisul ca lectie de anatomie

Sentimentul ca nu sunt buna de nimic. Ca nu stiu sa scriu. Ca povestile celor din jurul meu sunt mult mai faine. Pixul care curge pe hârtie. Scrie practic fără mine, scoate cuvinte, gânduri, fraze pe care aproape că nici nu le mai gândesc. Scriem. Ne scriem. Lume aplecată peste foi şi caiete, gânduri încovoiate şi cuvinte răsfirate. Scrieţi, nu vă opriţi, chiar nici când nu mai ştiţi ce să scrieţi. Scrieţi chiar aşa „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai ştiu ce să scriu”. Chiar nu mai ştiu ce să scriu şi totuşi pixul fuge pe hârtie. Frică de mine, de cuvintele care ies fără frică, de ceilalţi, de poveştile lor ireale, frumoase, înduioşătoare, frică de mediocritatea mea ca scriitoare, de mediocritatea mea de viaţă. Amintiri, imagini, stări, ies la suprafaţă ca dintr-un borcan bine închis. Harta..conturul nostru cu gânduri şi fapte, amintiri şi păcate. Persoane din viaţa noastră. Vera ne trage de limbă despre unul sau altul, ne indică cum şi pe care să-l alegem. Suntem ca la lecţia de anatomie, deschişi…operaţie pe viaţă în construcţie, lectură la prima trăire. E ca şi cum atelierul ăsta e o zonă atemporală în viaţa noastră. O dată pe săptămână ne oprim, intrăm aici şi ne uităm şi ne analizăm vieţile, le căutăm defectele, conflictele, petele şi luminile, bucuriile şi lacrimile, ne uităm în urma noastră, la paşii noştri şi îi reconstruim. Analizăm, scriem, descifrăm. Săpăm în @scriedespretinemintea noastră ca nişte arheologi în căutarea dinozaurilor, găsim evenimente pe care le credeam uitate, găuri negre în zone pe care atunci credeam ca nu le vom uita vreodată. Ne speriem de sentimentele noastre, ne ruşinăm de faptele noastre, ne arătăm umani şi reali. Totul e real, chiar dacă pentru a face atelierul ăsta ne întoarcem la trecut, este atât de prezent şi aici că uneori e ireal.O bulă atemporală unde trăim prezent în ipostaze imaginare, unde recreăm viaţa noastră şi a celorlalţi, unde ne deschidem urechile şi sufletele, unde ascultăm, învăţăm să privim, să preluăm stări, să le transformăm. „heya ma hemo”. Sărim. dăm mâna. Alexandra. Olivia. Mihaela. Pluta. „bat din palme”. Interpretăm. Recreăm. Ne aruncăm. Respirăm. Respirăm altceva decât viaţa agitată şi oraşul ăsta gri. Respirăm viaţa adevărată, oameni vii şi calzi, lumină şi viaţă. Fereastră. „Ada, arată-ne tu cum se face”. Răsete. Emoţii. Cuvinte. Citim. Aplauze. Interpretare. Vise. O scenă. Un ciclu de viaţă. Nervi şi frustrare. „hai, că nu suntem la grădiniţă aici”. Scriem. Iar scriem. Citim. Trăim. Astea deja nu mai sunt ipostaze imaginare. Sunt vieţi de oameni. Oameni pe care îi ai lângă tine, pe care îi ştii şi îi simţi de câteva luni.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s