prietenia ca o farfurie de cristal

Dacă ar fi sa te identific, ţi-as spune apă. Marea mea, cea care m-a pus pe un raft in catalogul ei de prieteni si care, in momentul in care am vrut sa prind viata, sa ma transform din bibeloul pe care amandoua (!) l-am creat intr-o fiinta vie, s-a retras. Reflux. Si atât. Şi atât de mare a fost şocul pentru amândouă, încât nu am putut face altceva decât să mă arunc în gol şi să fac ţăndări toată imaginea ta despre mine.

Insă, faţă de altădată, când m-am adunat ciob cu ciob şi m-am lipit chinuindu-mă să acopăr cât mai bine crăpăturile relaţiei noastre şi am aşteptat să mă pui din nou pe raft, de astă dată, am lăsat spiritul dinăuntru să fie liber. Am lăsat cioburile pe covor şi m-am ridicat dintre ele. Un abur mic, timid şi subţire, fragil, deşirabil, dar care a crescut precum Alice care-a sorbit din ceai. Picătură cu picătură…

Te-ai mirat. Te-ai uitat la cioburi întâi cu dispreţ, apoi cu regret. Sau cine ştie ce o fi fost în mintea ta.

M-am mirat şi eu. Am plâns după cioburile prieteniei noastre, după amintirile, îmbrăţişările şi visele pe care le-am eliberat din strânsoare şi după cele care ştiam că aveau să-mi lipsească de atunci înainte. Am plâns şi m-am făcut mică sperând ca ceainicul ce mă găzduise să se lipească ca prin minune înapoi şi să mă protejeze. Am încercat să adun cioburile cât mai aproape, să le aşez, ca în puzzle înapoi în formă, m-am înţepat însă în multele margini ascuţite, m-am ridicat şi am mers mai departe.

Te văd în continuare surprinsă. Că sunt aici, că am supravieţuit, că cresc şi devin mai vie, mai mare, mai reală. Că nu m-am pierdut, că nu mai plâng, că nu îmi găsesc locul lângă tine. Simt cum ai redeschis uşile bibliotecii în care m-ai găzduit şi mă pofteşti uneori timid înauntru. Dar locul meu nu mai e acolo. Cum să intru pe un raft când sunt înaltă precum biblioteca, cu un univers of my own înăuntru, cu o lume în continuă expansiune? Cum să mă chircesc pe un raft, lâsând poliţa de deasupra să-mi îndoaie coloana, când visele mele merg tot mai sus, când ochii mei privesc spre cer, când mă înalţ pe zi ce trece? Cum să mă opresc din mers, să gust acum din prăjitura care micşorează şi să încerc să înlemnesc pe rafturile lăcuite? Nu vezi că nici nu am cum? Aş aluneca înapoi jos, iar încercarea de a sta în perfect echilibru pe un patinoar aflat în mişcare, m-ar chinui şi mi-ar omorî toată energia.

Îmi pare rău, e prea târziu, Ina. Poate dacă ai fi făcut gestul ăsta atunci, să fi putut reveni lucrurile „la normal”. Dar acum… Acum e târziu. Târziu pentru mine, târziu pentru tine. Târziu pentru că am aşteptat atâta să mă desprind de tine, târziu pentru a încerca să umplem la fel golul rămas. E târziu… şi totuşi devreme. Devreme pentru o nouă relaţie, pentru noi, pentru mine, pentru tine. Devreme precum dimineaţa unei noi existenţe, a unui nou avânt, precum dimineaţa eliberării. Devreme…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s